You’ll never walk alone

Sunt din Craiova si toata viata am tinut cu echipa locala. Asta nu are cum sa se schimbe, la fel cum, din strafundul sufletului, nu vom putea niciodata injura in alta limba decat in cea natala. Iar ultima parte e testata stiintific.

Am fost si sunt microbist, asta e raspunsul la intrebarea primita azi, ca sa nu ma pierd in explicatii. Am facut parte din galeria “ultrasilor”; aveam fular, petarde si steag pe care il foloseam violent. Eh… exagerez un pic. As fi vrut, dar nu am avut ocazia decat o data si am ratat tinta. Oricum, am fost huligan. Cel putin, asa ma simteam si nu mai conteaza daca eram sau nu din moment ce trairea era autentica.

UPDATE: Versuri “You’ll never walk alone”

Nu e o chestie cu care ma mandresc, nu e o chestie de care sa imi para rau si nici de care sa imi fie rusine. Pur si simplu sunt lucruri prin care am trecut, experiente in plus. Uneori ma bucur ca am avut nebunia sa traiesc niste senzatii cum rar iti e dat sa intalnesti.

Faceam tot felul de tampenii. Aruncam cu pietre in autocarul echipei adverse, rupeam bancile (atunci nu erau scaune) si scandam toate nenorocirile. Nu ma sfiam sa fiu nici rasist, nici xenofob si nici nationalist. Pentru chestiile astea imi par rau, am fost naiv si imatur. Eram si destul de mic, prin scoala generala.

Intrebarea e de ce ma comportam asa, in conditiile in care nu asta era constructia mea. Si eu sunt curios, mai ales ca acum nu mai gasesc ramasite din conceptiile de atunci. Axiologic, eram probabil confuz.

Sa vedem…

Imi amintesc o scena superba care m-a marcat cand eram pe stadionul din Valcea. Jucam atunci cu Petrolul Ploiesti in semifinalele sau sferturile Cupei Romaniei. Noi, adica Universitatea Craiova. Era prima mea deplasare in calitate de golan, sa zicem. Drumul a durat cateva ore si cand am ajuns in Valcea urlam nevoie mare. Pe stadion se adunasera cateva mii de suporteri craioveni, iar localnicii tineau tot cu Stiinta. Inaintea meciului se intalnesc doi suporteri. Unul ii zice celuilalt: “Ce faci, ma, ai venit singur aici?”. Cel intrebat, lider de grup probabil, ridica mainile in aer aratand spre multime si striga: “Nu vezi cati suntem?!” Si pe stadion eram in jur de zece mii de suporteri.

Asadar, prima chestie care te poate provoca atunci cand faci parte din multime este ca nu te simti singur (in sensul de responsabil de actiunile tale) si iti dai seama ca lucrurile pe care le faci au o rezonanta imensa in dinamica grupului. Cel putin asta crezi, asta speri.

Pe de alta parte, atunci cand intri in altercatii (de cele mai multe ori cu Jandarmeria) simti ca, desi beneficiezi de forta grupului, nu ai cum sa fii tras la raspundere. E greu sa arestezi cateva sute sau mii de oameni. Totul e ca grupul sa fie unit, asta ne invatau liderii galeriei. “Nu fuge nimeni! Ramanem impreuna!”

Ei bine, presupun ca pentru unii dintre suporteri chestia asta venea in intampinarea unor frustrari. Inca nu mi-am dat seama daca aveam sau nu frustrari.

Mai am niste idei de inspiratie antropologica marginea subiectului. Voi reveni pentru ca nu vreau sa las asta in coada de peste. Pana atunci, enjoy the videos!

O scena intensa, mi se pare.

Liverpool YNWA lyrics

When you walk through a storm
Hold your head up high
And don’t be afraid of the dark
At the end of the storm
Is a golden sky
And the sweet silver song of a lark

Walk on through the wind
Walk on through the rain
Tho’ your dreams be tossed and blown
Walk on, walk on
With hope in your heart
And you’ll never walk alone
You’ll never walk alone

O versiune mai buna pentru YNWA.