432, o alta cifra magica

Cristian Mungiu a castigat Palme D’Or la Cannes cu “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Aproape ca am spus tot despre filmul sau.

Nu sunt cineast, si nici macar nu stiu daca sunt cinefil. Totusi, duminica, am asistat la cea mai mare seara din istoria cinematografiei romanesti. Speram sa nu fie cea mai fericita zi in sensul asta si sa vina si altele, vorba regizorului.

“432″ a tinut in ultimele zile capul de afis al festivalului si criticii internationale, desi a plecat cu un handicap zdravan sub aspectul bugetului, situat undeva pe la 600.000 euro. Pe de alta parte, filme considerate favorite la castigarea premiului cel mare aveau un avantaj moral in fata competitorilor, data fiind promovarea si valva de care au beneficiat.

Eh, cam asta e povestea de succes pe care ne place sa o auzim. Noi, romanii, talentati, nascuti poeti, dar loviti pe nedrept dpdv istoric si moral, infrangem niste monstri uriasi, implacabili. Toata lumea ne iubeste.

Dar vom vorbi despre complexul asta mai tarziu.

Filmul lui Mungiu a intrat pe ecranele de la Cannes dupa povesea siropoasa propusa de Blueberry Nights sau dupa cea a criminalului in serie din Zodiac, unde nu mai sunt multe de zis. Subiectul e aproapte terminat.

Un nou val?

Presa internationala a tot scris zilele astea despre un nou val al cinematografiei romanesti, despre un neorealism adus in atentia publicului cineast.

Pe de alta parte, il tot vedeam ieri pe Mihai Tatulici stresat de o inerenta generalizare, asupra careia i-a atrasa atentia criticul de film Alex Leo Serban.

Nu e tocmai corect sa vorbesti despre filmul romanesc, intr-o privire de ansamblu, ci mai degraba de realizari individuale ale regizorilor romani. Cam asta era parerea lui si cam asta vad ca sustin mai toti cei apropiati fenomenului.

Nici eu nu sunt esentialist, caci pe aici bate critica lui A.LS., si nu cred ca avem de-a face cu un “sprit romanesc” sau cu un specific clar al unor concepte seducatoare.

un exemplu…

…ar fi Moartea domnului Lazarescu. E de ajuns sa incerci o comparatie (fortata de altfel) intre filme ca Spitalul de Urgenta si MdL ca sa observi niste diferente uriase de abordare. Cred ca e usor sa iti dai seama ca regizorii romani, grosier vorbind, au un mod aparte de a trata subiectele.

Poate ca intamplator sunt romani si in mod sigur nu sunt doar ei care abordeaza in felul acesta subiectele de film. Totusi, cred ca ii apropie o scoala de film buna si similitudini culturale: comunism si tranzitie.

Subiectul cred ca merita dezvoltat. Poate maine.